I remember

I remember

Se cheamă că am visat pe frânturi.

La un moment: am adormit. De obicei, adorm cu muzică şi programez calculatorul să se oprească. Imediat cum s-a oprit calculatorul, a început Dl Câine – de – lângă – Geam să se simtă singur. Am făcut telefonul – meu – cu – o – liniuţă – la – baterie să cânte. Nu m-am chinuit să îl programez să se oprească pentru că în curând urma să înlocuiască melodia cu piu-piu. Când a crezut el de cuvinţă, s-a închis cu totul. Nu a avut cu cine să se înţeleagă şi a cedat. Îl voi resuscita puţintel mai târziu. Acum avem „piano solo” prin bunăvoinţa Sky.fm.

Se cheamă că am visat pe frânturi.

Trebuia să mă operez. Un coşmar. Îmi cumpărasem o cămaşă de noapte lungă, neagră, total nepotrivită. Apoi, m-am concentrat să rezolv situaţia asta. Important e că am trecut prin multe stadii cu gândul operaţiei, pentru că la punct ajunsesem la ACCEPTARE. Şi mă duceam resemnată la tăiere. Dar se făcuse prea târziu, cine se operează după 12 noaptea? Era chiar 12 jumate, dacă bine îmi amintesc.

Am ajuns într-un loc cu mese şi divan şi scaune. Am stat într-o încăpere ca un antreu. Şi eram singură cu un cuplu, pe care nu îl cunoşteam. Şi tot simţeam cum acceptarea mea se fluidizează, evaporă, numai de stare solidă nu mai era ea capabilă. Şi aşa ciudă mi-era că „mâine” trebuia să mă reobişnuiesc cu gândul operaţiei, să iau de la început stările alea. Iar tu mă lăsasei singură acolo.

Cuplul a plecat. Dar înainte de asta, au pus masa sub divan.

Te-ai întors cu cineva. Şi am fost total nepoliticoasă: „ Nu-mi place de ea” şi am refuzat orice idee de relaţie, pentru că trebuia să canalizez spre cineva frustrarea mea. Şi tipa mea s-a apucat să relateze nişte situaţii similare, când nu a mai fost ea plăcută. Aproape deschisesem o discuţie, dar aţi dispărut cumva.

Rămasă singură în antreu, am început să mai explorez din tărâm. Am găsit o cameră mai întunecată cu vreo 5 oameni mari pe o canapea; deci o canapea destul de mare, la rândul ei. Dar era mai interesantă „camera” următoare şi mai întunecată. Ea deja avea o terasare şi aproape că era afară. Mai avea şi nişte monitoare cu geci pe ele, iar la baza camerei chiar un monitor mare, aproape unul dintr-un aeroport, pe care să îţi scrie „Plecări / Sosiri”. Am avansat haotic. Primul lucru de menţionat din cameră sunt persoanele care stăteau cu spatele la mine. Aş fi preferat să rămân cu ele, pe scaunele ca la cinematograf. Dar erau mai negre şi tot vorbeau în negaţii. M-am întors în prima camera, mai puţin întunecată. Şi persoanele de aici erau dubioase şi nu îmi inspirau încredere. M-au pus să fac ceva... părea bine. Dar cumva, tot la camera mai întunecată şi mai cuprinzătoare am ajuns. Acum am dat de monitoare şi de turişti. Da, erau turişti! Vroiau să plece şi căutau bilete de avion! Ha!

Totuşi, am fost nevoită să părăsesc camera mea fascinantă, să mă întorc la semi-întuneric, antreu şi apoi afară: trebuia să imi pun telefonul la încărcat... Căutam prize pe pereţii exteriori ai clădirii. Am găsit un fel de casetofon, folosit pentru radio. Lângă el, mai era o priză. Fiind destul de târziu, un tip pornise în misiunea de a opri muzicile. Şi mi-am dat seama şi am vrut să ajut, dar mai rău am făcut... tihi, era o sârmă pe antena de la radio, cred că am încurcat-o.

Şi s-a făcut ora 11, cred că atunci s-a terminat expediţia prin subconştient. Încă am telefonul sucombat. E 13:45 şi NU, nu vreau pachetul „student premium plus” pentru festivitate. Vreau în camera neagră, de unde, dacă îţi doreşti destul, poţi să pleci cu avionul.

Lăsând gluma la o parte, m-am bucurat când mi-am dat seama că în realitatea asta nu trebuie să mă operez azi şi că încă nu m-ai lăsat singură.

and then reality kicks in

through IMs

2 different persons

same time

Mă duc la „hockei”, dar înainte cred că am să beau o cafea :)